"Adevărul cel mai superficial care se poate enunta cu privire la memorii este acela că ele reprezintă o formă de narcisism, după cum în legătură cu jurnalul nu poate fi părere mai banală decît că nu este niciodată sincer", afirmă undeva Livius Ciocârlie. Dacă luăm în serios această sceptică asertiune, putem socoti că în jurnalele d-sale (aici îl avem în vedere pe cel intitulat Trei într-o galeră), numitul eseist încearcă a evita superficialitatea, fiind antinarcisiac si...sincer. Să ne explicăm. Imaginea dominantă ce-o propune asupra subiectului e una cinică, imens cinică, prin urmare diformă, inaptă de autoadmiratie. Sinceritatea ar consta, paradoxal, în... montarea pozei cu pricina, în stilul psihologic urmărit ca efect, totusi, estetic (căci, în pofida tentativei lui Barthes de-a exclude jurnalul din planul literarului, acesta poate fi socotit literatură, prin chiar prisma criteriilor asa-zisei incompatibilităti: permutabilitatea, structura laxă, supresibilă a discursului, exprimarea inesentialitătii lumii, neputinta demonstrării necesitătii discursului, amestecul de discurs veridic cu cel fictiv, intertextualitatea etc.). evident, în cazul de fată antinarcisismul si sinceritatea comunică. Ele concură la figura cinică pe care tine a o acredita asupră-si Livius Ciocârlie, la o treaptă surprinzător empirică, deoarece, în ciuda registrului speculativ si a monturii erudite, avem a face cu un efect "jos", carnavalesc, cum ar zice Bahtin. Înainte de-a trece la analiza scrierii de care ne ocupăm, fie-ne îngăduită pedanteria unui citat din P.Sloterdijk (apud Maria Fürst): "Aparitia lui Diogene marchează momentul cel mai dramatic al evolutiei problemei adevărului în filosofia europeană timpurie; în timp ce, începînd de la Platon, ăînalta teorieă rupe irevocabil firele de legătură cu întruparea materială pentru a înnoda strîns firele argumentatiei într-o