"Don Quijote nu este nici nebun, nici idiot, scrie Harold Bloom, ci doar unul care se joacă de-a cavalerul rătăcitor". Cel mult, o "nebunie literară" dacă ne gîndim că lectura romanelor cavaleresti i-a luat mintile nobilului sărac Alonso Quijano din La Mancha, punîndu-l pe drumuri si făcîndu-l să se creadă cavalerul Don Quijote. Mai mult: "Don Quijote este nebun pentru că prototipul său, Orlando (Roland) din poemul lui Ariosto, Orlando furioso, a fost cuprins de o nebunie erotică. La fel i s-a întîmplat, după cum îi explică Don Quijote lui Sancho, lui Amadis de Gaula, un alt precursor eroic".

Învîrtesc de multă vreme prin cap tot soiul de consideratii cu privire la caracterul ludic al aventurii lui Quijote, asa că Harold Bloom nu face decît să mă întoarcă la o obsesie. Cît despre caracterul literar al nebuniei eroului, acesta nu comportă nici o îndoială. Doar o precizare: as prefera, din consecventă, dacă, la fel cu Bloom, nici eu nu cred în nebunia sau în prostia lui Quijote, să vorbim de caracterul literar al jocului său. Toată problema e dacă Don Quijote se joacă de-adevăratelea. Oximoronul nu e circ;ntîmplător, cum o să vedeti.

Bloom se referă la cele patru însusiri fundamentale ale jocului remarcate de Johan Huizinga în Homo ludens: liber, dezinteresat, limitat în timp si spatiu si ordonat. "Toate aceste calităti se verifică în cazul cavalerului rătăcitor...", conchide Bloom. Oare?

Prima însusire se verifică, fără doar si poate: nimeni nu-l obligă pe Quijano să devină Quijote. Initiativa îi apartine în întregime. Singura remarcă ce s-ar impune, pentru acuratetea aprecierilor, este că, desi nu e propriu-zis silit de cineva, Quijano e împins cumva de la spate de eroii romanelor citite. Începe să le copieze viata, conduita, manierele, codul cavaleresc. Am putea pretinde, folosindu-ne de clasificarea lui Cailloi