Între disciplinele umaniste contemporane arhitectura mi se pare a fi victima, cumva, a unui ciudat paradox: desi de la ea au pornit, în Statele Unite cel putin, numeroase teorii postmoderne care ulterior au jucat un rol major în multe alte domenii de gîndire, rămîne totusi destul de putin cunoscută celor din afara ei, ba chiar e sortită într-o anumita măsură unui izolationism ciudat. De altfel, am stat pe gînduri înainte de o include în categoria asa-ziselor domenii umaniste, tocmai pentru că statutul ei disciplinar e subiect de discutie. Dar tocmai acest statut care necesită/merită a fi discutat mi se pare chestiunea cea mai interesantă legată de arhitectură. Nu stiu cît de grav este faptul ca umanistii la modul general nu au, probabil, o cultură solidă referitoare la istoria arhitecturii (nu mă refer doar la stiluri, ci la un întreg mod de gîndire care a generat anumite viziuni despre structurarea spatiului si a lumii în care trăim), dar înclin să sustin că izolarea arhitecturii de celelalte discipline e o chestiune în primul rînd artificială si în al doilea rînd păguboasă. De felul în care ajungi să întelegi si să concepi dimensiunile spatiale, modul tău de articulare si plasare în lume depinde, pînă la urmă, o întreagă viziune teoretică aplicabilă la o multime de alte concepte din diverse domenii. Acesta si este motivul pentru care arhitectura, prin anumiti reprezentanti ai ei, a determinat directii interesante de cercetare în postmodernism.

Pentru o aducere a arhitecturii în peisajul contemporan de gîndire, chiar pentru un fel de popularizare a ei (dar una foarte sofisticată si subtilă totodată) pledează indirect Françoise Choay în Alegoria patrimoniului, o carte tradusă în limba română de un arhitect rafinat si erudit, Kazmer Kovacs, la editura Uniunii Arhitectilor din România, Simetria. Este o carte strălucită, demnă de a fi c