În a doua parte a lunii martie a.c., ziarele din Paraguay se întreceau în a difuza vestea care eclipsa iarmarocul politicianist si grava criză socio-economică: iminenta revenire în tara sa natală a romancierului AUGUSTO ROA BASTOS, după un exil care durase cam toată viata. Detalii despre resorturile morale si intelectuale care fac posibilă reîntoarcerea nu se dădeau, căci romancierul refuză orice declaratie pe această temă, decizia sa tinînd de un teritoriu intim inviolabil. Ca atare, unicul cal de bătaie posibil al senzationalei repatrieri erau bunele sentimente pe care le trezea în poporul guarani această revenire. Se difuzau sloganurile cu care diferitele asociatii, categorii sociale ori simpatizanti aveau să-l întâmpine pe ilustrul compatriot pe aeroportul international din Asunción. Tocmai în acele zile, mai exact sâmbăta, 20 martie, în primele ore ale după-amiezii, eu părăseam intempestiv acest oras, după un sejur de două luni, luând primul autobuz de lungă distantă cu destinatia Buenos Aires, sub impulsul unei - îmi dau seama acum - inspiratii benefice, deoarece peste două zile avea să fie asasinat vicepresedintele tării, frontierele aveau să se închidă, erau căutati criminalii, intra în vigoare starea de urgentă cu tulburări stradale, împuscături si victime...
O natiune în dezechilibru social si tensiune moral-psihologică, iată climatul revenirii scriitorului în patria sa. Asta nu m-a împiedicat să acced la un dialog (oniric) cu Augusto Roa Bastos, ce reedita, în alte timpuri si bestiale împrejurări, parabola biblică a Fiului Risipitor, venind parcă să retrăiască scene bizar-violente din opera proprie. M-am dus la el degrabă, în vis, si l-am întrebat:
Ce te readuce acasă? Care-i motivul de mult-speratei reîntoarceri?
Memoria prezentului este cea mai convingătoare - zice Augusto Roa Bastos; durerosu
