Am fost în noaptea de Înviere la o biserică de cartier, la Răzoare. Lume mai multă ca anul trecut. Foarte multi adolescenti, unii mai piosi, altii mai putin, dar - cel putin în fata bisericii - mai linistiti decît sînt de obicei adolescentii în grupuri. Nu m-as grăbi să trag de aici concluzia că tinerii au devenit mai religiosi decît erau cei de acum treizeci de ani. Există totusi cîteva deosebiri.
Spre deosebire de ceea ce se întîmpla cu cîteva decenii în urmă, cînd pentru cei mai multi din generatia mea mersul de Pasti la biserică era mai mult un pretext de întîlnire la ore tîrzii, tinerii pe care i-am văzut la Înviere veniseră tintit la biserică. Nu ca să vadă si să fie văzuti, ci pentru a lua parte la slujbă. Grupurile de băieti si fete nu-si mai făceau simtită prezenta, cele mai multe, se pulverizau într-o însingurare a fiecăruia, ascultînd slujba în multimea care aproape că blocase bulevardul. O multime prin care troleibuzele se strecurau fără să claxoneze, iar masinile mici îsi făceau loc ca pisicile.
În adolescenta mea, cînd preotul începea să cînte Hristos a înviat din morti..., lumea din curtea bisericii izbucnea în cor, puternic, ca si cum preotul ar fi fost un dirijor care îsi punea oamenii la treabă.
În ultimii ani, efectul de cor al acestei cîntări e mediocru. Lumea abia de îngînă ceea ce îi ajunge la urechi din amplificatoarele instalate în curtea bisericii.
Cîntarea e mai curînd soptită de fiecare în parte. Iar cîtiva dintre adolescentii aflati în jurul meu doar dădeau din cap, fără să deschidă gura. Această interiorizare, pe care am observat-o si la persoanele vîrstnice, e cu sigurantă un semn că sentimentul religios e mai puternic decît cel al corului care are si el importanta lui. Nevoia de a-ti face auzită vocea într-un unison spune ceva despre încrederea pe care o ai în c
