Cu putin timp în urmă, Barbu Brezianu a împlinit nouăzeci de ani. Institutul de Istoria Artei, al cărui cercetător a fost decenii de-a rîndul, l-a sărbătorit în cerc restrîns si i-a omagiat prodigioasa activitate. Însă acest eveniment, care este simultan o victorie a speciei si o victorie a culturii noastre si a demnitătii ei în spatiul public, a trecut aproape neobservat de către mediile care manifestă, altminteri, atîta slăbiciune în fata avalansei zilnice de anecdotică si de fabulatie măruntă. În fata unei atît de ciudate lipse de reactie nu există nici o scuză acceptabilă, dar există mai multe explicatii plauzibile. Mai întîi, aniversarea lui Barbu Brezianu, desi spectaculoasă ca bilant, nu a avut nimic din aerul acela festivist si muzeistic al sărbătoririlor de rutină care mobilizează vocile în adevărate coruri si înăbusă evenimentul într-o retorică, de cele mai multe ori, suficientă siesi, abstractă, conventională si frigidă. Departe de a fi doar un bun de patrimoniu, la cei nouăzeci de ani ai săi si la cei peste saptezeci de prezentă publică, Barbu Brezianu este un contemporan strict, o constiintă activă si un vesnic debutant, în a cărui compozitie morală sfiala, siguranta si rigoarea se împletesc si constituie o esentă unică.

În al doilea rînd, chiar contemporan fiind, Barbu Brezianu este o prezentă culturală care nu gesticulează baroc, nu peripatetizează graseiat, nu conduce organizatii, organisme si cluburi, nu zace împăiat prin fotolii academice si, mai ales, nu trage narcisiac cu ochiul să vadă cum intră subit în convulsii camerele de luat vederi si pixurile inocente ale diverselor specii de gazetari cînd el îsi face teatral aparitia prin cîte o sală (evident, civico-apolitică) de conferinte. Angajamentul său public, prevalent în spatiul fenomenului artistic, este unul ferm, viguros prin moralitate si prin profesionalism