De vreo cîteva săptămîni am un oaspete în casă. Nu vorbeste decît prin rostul altcuiva, stie cum să-si dozeze volumul sunetelor, totdeauna curtenitor si misterios.
Mă scol dimineata: oaspetele meu mă asteaptă la baie, trec prin el ca printr-o pînză de păianjen, sfidîndu-l; el îmi plăteste pe loc: fie că ascunde sculele de bărbierit, fie că-mi trage presul luciu de lîngă vană, ca să alunec. Totdeauna găseste un motiv să mă nelinistească. Îl întreb noaptea, cînd mă cercetează în asternut, "cine e?", si răspunde tîrziu, prin clanta usii care scîrtîie cu vorbe omenesti, "ai să mă cunosti. De acum nu ne vom mai despărti".
M-am urcat duminica trecută pe muntele pe care s-a suit demult si Petrarca si a decis că un nou ev începe. Povesteam cîtorva prieteni ce eveniment formidabil a fost acela, cînd omul rătăcind prin ceruri s-a lovit de propria-i figură si si-a stat în cale. S-a întors spre ale lui, abandonînd învătăminte seculare si dulceata robiei. În mijlocul acestei frămîntări mi-a spus ceva, folosind rumoarea unei masini de măcinat cafea, dar tocmai din cauza zgomotului nu l-am înteles. Mi-a mai trimis mesajul într-un glob de cristal care a căzut pe piatra balconului si s-a spart. Toti au deplîns accidentul. Cînd ne aflam la dezbateri prietenesti mi se întîmpla că, exact în momentul cînd voiam să spun ceva, mă tăiau. Degeaba îmi învîrteam în gura plină cuvîntul cheie.
În zadar. "De ce nu mă lasi?" îi reprosam musafirului. Prompt ibricul de pe jăratec pufăia mai avid ca o locomotivă. Prietenii mă supravegheau cu rîndul după o întelegere tainică a lor. Vorbeau cu mine mai tare, să înteleg mai bine, mă asigurau de grabnică însănătosire si suspinau cînd cugetau la pierzania timpului care roade prea strasnic.
Dar ce-am pierdut? Ce caut? Pe masă văd cutia de chibrituri, lumînarea, opaitul si Cartea. C
