Summit-ul Nato, desfasurat la Washington intre 23 si 25 aprilie 1999, nu a mai fost o sarbatoare. La implinirea a cincizeci de ani de la infiintarea sa, Alianta Nord-Atlantica s-a vazut implicata intr-un razboi care ii pune sub semnul intrebarii viitorul.
Prima interventie exterioara teritoriului propriu fara "acoperirea" vreunei organizatii politice internationale, ca Onu sau Ue, risca sa-i naruie imaginea de aparator ferm al valorilor occidentale, de dig fata de orice revarsare de totalitarism sau barbarie. Rezistenta Serbiei, stat suveran si independent, dar condus de un regim de sorginte national-comunista, a obligat Nato sa isi revizuiasca statutul, Alianta definindu-si un nou concept strategic in perspectiva unui control al intregului spatiu european si, eventual, al altor zone. Pentru Nato, in secolul Xxi, formula nationala impusa de secolul care se incheie nu va mai functiona. Nato va interveni oriunde va constata ca exista conflicte etnice ori religioase, nuclee de razboi etc. Ceea ce inseamna ca principiile dreptului international, normele de coexistenta ale secolului Xx vor fi schimbate.
Schimbarea de perspectiva a celei mai puternice organizatii militare a lumii, schimbare necesara dupa prabusirea comunismului, a debutat insa prost. Razboiul din Iugoslavia a aratat ca Nato a gresit atunci cand a conditionat largirea sa numai de indeplinirea unor standarde economice. Plasarea in "zona gri" a unor tari in tranzitie - ca Romania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria, Tarile Baltice - a facut ca, in urma "esecului sarb", populatiile acestora sa se indoiasca atat de obiectivele Aliantei, cat si de puterea ei. Atacul din Iugoslavia a fost lansat fara ca Nato sa se gandeasca la consecinte. El i-a mobilizat pe sarbi in jurul dictatorului Milosevici si a provocat o rasturnare a sentimentelor pro-Nato in zona. Ultimul sondaj Curs, realizat chiar in a
