Din motive pe care le voi lămuri altă dată, mi se pare preferabilă formula din titlul editorialului meu aceleia, consacrate, de critică stilistică. Deocamdată îmi pun o altă întrebare si anume de ce a avut atît de putină căutare la noi critica bazată pe premisa că literatura este, înainte de orice, un fapt de limbă, o realitate verbală. Mediul (cum spun anglo-saxonii, cu un cuvînt calchiat si în româna recentă) sau mijlocul poeziei sau romanului este constituit de limbaj. Cu toate acestea, nici poezia, nici, cu atît mai rar, romanul n-au fost abordate stilistic. Exceptiile se numără pe degetele de la o mînă. Întreaga noastră critică interbelică (de la Lovinescu la Călinescu) a rămas insensibilă la limbaj: impresionistă, dogmatică, istoristă, sau estetică a preferat să evite verbalitatea textului în favoarea impresiilor, ideilor, ambiantei culturale sau valorii literare deductibile din el, ca niste constructe abstracte. Nici critica actuală n-a fost alt fel. A adăugat o perspectivă retorică sau fenomenologică, absentă înainte, dovedindu-se interesată de structuri (poetice, narative etc.). Chiar si structuralistii nostri, cei mai în măsură să-i înteleagă virtutile, au făcut prea putin pentru verbalitate. În afară de M. Zamfir care a si introdus un concept nou, si anume cel de stilistică diacronică, altii n-au fost critici literari (mă refer la scoala Coteanu). Genette, Riffaterre n-au avut emuli la noi, ca J.P.Richard sau tematistii, mult mai des urmati. Paradoxul este că singurul exemplu de stilistică aplicată nu se referă la poezie (în care, totusi, marea generatie interbelică a elogiat nesmintit puritatea verbală), ci la proză: Arta prozatorilor români a lui T. Vianu. N-avem o Artă a poetilor români. Vianu pleca de la Bally, nu de la Spitzer, cum m-as fi asteptat si analizele lui verbale sînt încă remarcabile, desi cred că premisa teoretică despr