Pe la mijlocul anilor '80, la instigarea prietenilor mei, Mircea Nedelciu si Dan Stanciu, fumători înrăiti, am devenit traficant de tigări. Mai precis, de tigări sârbesti. Redactia revistei la care lucram (si la care mai lucrez) era avantajos plasată într-o zonă de intensă fojgăială "bisnitărească". Era suficient să cobor din Olimpul culturii socialiste, pentru a nimeri într-o Agoră comercială pestrită, în "economia de piată" clandestină, care migra de la un capăt la altul al străzii, în functie de vigilenta sau coruptibilitatea "organului". Cu "cartusele" de Vikend sub brat, urcam fericit în birou si confectionam cu abilitate pachete pe care le depuneam la postă cu un înăltător sentiment al datoriei împlinite. Între timp, faima îmi crescuse si începusem să "export" masiv si la Oradea, furnalelor Cistelecan si Podoabă! Nu stiam că, în felul acesta, deveneam premergătorul unei ocupatii care, peste ani, avea să se transforme într-un adevărat sport national. Dacă as tine la întâietăti si dacă nu mi-ar repugna protocronismele, as putea sustine că sunt unul din strămosii lui Truti & comp.!

Lăsând gluma la o parte, îmi va fi greu să uit că, vreme de mai multi ani, pozitia vestică a Timisoarei mi-a dat prilejul să fericesc destule sotii de scriitori cărora le trimiteam plicuri de Vegeta si că orice vizită la Bucuresti îmi asigura o popularitate sigură printre copiii prietenilor, cărora le aduceam cutii de Guma za zvakanje - un "chewing gum" sârbesc, de-o savoare incomparabilă, dacă ne gândim la ceea ce oferea piata românească -, sau delicioasele Euro-krem.

N-am să uit nici că tot "de la sârbi" mi-am cumpărat, în 1967, într-o piată din Arad, primul meu costum de blue-jeans. Si nici că, ani în sir, am purtat cămăsi introduse în România prin contrabandă cu vecinii de peste Dunăre. Si tot de la ei veneau si "rolling"-urile de material plastic, viu co