Dacă poetii, în formulă cvasigenerală, îsi caută originile propriei fiinte, incipitul individual, Mariana Filimon merge mai departe, dibuindu-si sursele originare în natură. Timiditate sau orgoliu? Probabil si una si alta. Timorare, întrucît demersurile ei sînt line, vegetative, dacă nu de-a dreptul vegetale, cum cresterea insesizabilă a unei frunze ori cel mult extinderea "telescopică", fragilă, a unor coarne de melc. Nimic din clamoarea cosmogonică, din încrîncenarea tentatiei metafizice, întinse ca o coardă de arc gata a plesni (probă de musculatură a verbului în primul rînd, ritual de flăcăi de la tară) a unor saizecisti, de care, cronologic, poeta e apropiată. O aspiratie spre univers, sfioasă, ritualică. Pătrunsă de o taină solemnă, pe o linie oarecum rilkean-blagiană, linie părăsită de ruralii anilor ^60, care au tras cel mult unele motive blagiene într-un vacarm de surle si tobe, într-un joc de călusari cu miză ostentativ abisală. Si totusi e prezent aici si orgoliul subtil al contactului cu un cosmos "materializat în eteruri", cum ar spune I. Negoitescu, nu spastic, nu convulsiv-proclamativ, ci de-o liniste hieratică. Orgoliul pur al originilor supraindividuale, filtrate prin însesi candorile firii. Un orgoliu umil al asumării impreciziilor, al contrariilor abia născînde, al necunoscutului încă, asa cum se cuvine, coplesitor: "Frunze abastracte/ schitate pe crengi/ nenăscute încă din beznă/ lumina// care-i steaua/ care e soarele// tăcerea din mine/ îsi dă întîlnire cu frigul// cel mai simplu cuvînt/ cel mai aproape de sufletul meu/ departe e încă/ si necunoscut/ (Cuvîntul). E o cosmogonie în varianta sensibilă, "simplă", necontrafăcută prin meditatie, a unui spirit contemplativ, care se lasă impregnat de imagini, cu acea dispozitie smerită ce vede în sumisiune un semn de noblete. Fiinta "plină de taine" se confundă cu lucrurile, într-un simtămînt al ză