După Inimă atît de albă, romanul lui Javier Marias pe care l-am prezentat cititorilor României literare cu un entuziasm ce va fi părut poate suspect anul trecut, o nouă traducere din opera scriitorului spaniol îmi prilejuieste aproape aceeasi încîntare. Romanul Oxfordului apare de această dată la Editura Univers, într-o colectie cu selectii foarte eteroclite si uneori arbitrare, după părerea mea, asa-numita "Cosmopolis". Traducerea îi apartine tot Tudorei Sandru Mehedinti, fiind ca întotdeauna impecabilă, cu solutii stilistice gratifiante, ca să folosesc un eufemism, pentru un lector care nu ar avea acces la textul în spaniolă. Acest nou roman semnat de Javier Marias poate trece, înselător, drept o parodie a mediului academic de la Oxford: o carte populată de personaje-profesorasi plictisiti, exasperati de lenta trecere a timpului pe care si-l mai omoară si ei cum pot, cu bîrfe nevinovate sau trecătoare crize de identitate ori angoase metafizice. Însă mie Marias nu mi se pare defel a fi un ironist, căci satira îi alunecă totdeauna în meditatie serioasă, iar ridicolul se converteste inevitabil în cel mai bun caz într-un tragic-comic. Între universul eroilor lui David Lodge, de pildă, care si el scrie despre lumea universitară anglo-saxonă, si cel al lui Javier Marias diferentă e enormă. De unde se vede că orice aplecare asupra alteritătii nu poate genera parodie, ci meditatie fundamentalmente non-parodică (parodia presupune un anumit intimism, cred eu, o familiaritate care ia multe drept de la sine întelese, care face prezumtii, mizează pe implicit, comentează fără să precizeze, identificînd deci un Altul foarte apropiat, foarte asimilat Sinelui), oricît de infuzată, subtil si elegant, de umor si ironie. Folosesc deliberat si serios termeni precum Sine ori Alteritate, nu din vogă, pentru că vreau să propun cititorului să descopere în Romanul Oxford