Un moment important al Galelor UNITER este si acela al anuntării cîstigătorului Concursului Cea mai bună piesă românească a anului. De-a lungul timpului, printre premianti s-au numărat dramaturgi cunoscuti ca Dumitru Solomon, Matei Visniec si Iosif Naghiu, dar si nume noi ca Radu Macrinici, Alina Mungiu, Răzvan Petrescu etc. N-a cîstigat concursul si nici nu s-a numărat printre autorii opriti în selectia finală, la editia la care a participat, Vlad Zografi, o aparitie interesantă în peisajul dramaturgic, revelată într-un mod paradoxal tot de acest Concurs. De fiecare dată, piesa cîstigătoare este tipărită de Editura UNITEXT, adusă deci la cunostinta publicului. Concursul, Premiul si tipărirea cărtii sînt finantate de Fundatia Principesa Margareta a României, implicată serios si ea în stimularea si promovarea dramaturgiei românesti. Cîteva din textele premiate si-au urmat drumul firesc, pînă la capăt, adică pînă pe scenă, cîtiva dintre autori bucurîndu-se si de colaborarea cu regizori valorosi. Altii au avut destule motive să se mîhnească de întrupări scenice abracadabrante, pretioase si kitschoase în acelasi timp. Ca în orice, chestiune de sansă.

Articolul de astăzi are ca subiect Piesa anului 1998: Noe care ne străbate memoria e o femeie de Ion Mircea. Mi s-a părut o coincidentă faptul că, după ce am terminat să o citesc, am răsfoit ultimul număr din revista Scena, iar la rubrica Puncte de vedere, Dumitru Solomon punea în discutie cîteva probleme acute legate de "dramaturgia nedramatică". Întreaga teorie si demonstratie, un demers lucid, analitic si critic sustinut de o argumentatie a lui Caragiale la piesa Răzvan-Vodă de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, s-a pliat pe multe din gîndurile si îngrijorările mele legate de ce se publică si ce se joacă ca text românesc, ce se întîmplă la nivelul scriiturii, al constructiei replicii, al relatiilo