"Nevoile Europei (...) sint atit de mari in comparatie cu capacitatea eI actuala de a plati pentru satisfacerea lor, incit daca nu va primi un ajutor substantial din exterior se va confrunta cu o instabilitate de natura economica, sociala si politica foarte grava". Aceasta era ideea fundamentala pe care secretarul de stat al SUA isi fundamenta, la 5 iunie 1947, planul de politica economica externa ce avea sa ramina in memoria secolului ca "planul Marshall". Conceput ca un program de transfer catre continentul care tocmai isi scosese singur maruntaiele a trei tipuri de bunuri: alimentare, echipamente industriale si materii prime. Partial nerambursabil, partial sub forma de imprumut avantajos pe termen lung, planul a reusit sa contribuie la o refacere spectaculoasa din punct de vedere economic, pina in decembrie 1951, a partii occidentale a Europei. Este cu totul secundar care ar fi fost influenta ideologica reala a URSS asupra unei Europe bintuite de saracie in primii ani de dupa razboi, in absenta planului american. Ceea ce ramine este ca, trezita din visul urit al razboiului, civilizatia se grabea sa fie de data aceasta solidara cu ea insasi, impotriva haosului intern si a estului barbar. Cu un efort de 32 de dolari pe cap de american timp de 4 ani s-a consolidat ceea ce astazi am putea numi civilizatia euroatlantica. Cincizeci de ani mai tirziu, un nou conflict - Kosovo, dupa un alt somn de aproape un deceniu - Bosnia, obliga Occidentul sa se reconsidere pe sine, sa-si reevalueze rolul in lume si sa mediteze serios asupra propriilor granite. Constatarea surprinzatoare ca poate conduce lumea este automat urmata de responsabilitatea promovarii propriilor valori, prin orice mijloace, in propriul spatiu de influenta. Riscurile si costurile asumate sint, inevitabil, foarte mari. Atitudinea egoista a UE, un soI de "laissez faire" politico-economic, nu a impiedicat pulber