T. Vianu vorbea despre acel efect al perspectivei în timp care constă în "masificare si stilizare". Într-adevăr, toate fenomenele culturale suportă acest efect după trecerea unui număr mare de ani. E cazul, acum, al principalelor curente care au marcat istoria noastră literară. Nu stim destule despre mecanismul teoretic si care, odată declansat, determină schimbări de secventialitate (sau, cum se spunea cîndva, de periodizare) într-o istorie literară. M-am mai referit la acest subiect si în altă împrejurare. Am remarcat atunci că preocuparea însăsi pentru un nou decupaj al evenimentelor literare nu e constantă si survine la intervale de timp neprecizate. Cînd eram în ultimii ani de facultate, în ultima parte a deceniului sase, si, apoi, în prima parte a deceniului sapte, toti istoricii literari căutau formule de periodizare. Era ca o întrecere de ingeniozitate. Interesul pentru un astfel de "joc", legitim si util, a scăzut apoi treptat si chiar a dispărut în deceniile opt si nouă. Studentilor mei de astăzi trebuie să le explic ce înseamnă periodizarea. Conceptul le e străin. Dar sînt indicii, mai ales spre sfîrsitul acesta de secol, că jocul cu pricina redevine actual. În cîteva teze de doctorat (nepublicate deocamdată) sau în cartea abia tipărită a lui Mircea Cărtărescu despre postmodernism (si ea o teză la origine), eseisti, critici si scriitori par să fi regăsit gustul jocului de-a periodizarea. Nu în sine: dar în măsura în care fenomene precum curentele literare pretind o altă abordare, din care ies partial ori radical schimbate.

O schimbare lesne observabilă este aceea pe care am sugerat-o cu ajutorul sintagmei lui T.Vianu. Comentatorii recenti văd, de exemplu, în modernism un curent "unificat". Ei trec peste deosebirile dintre diferitele tendinte care păreau, în epoca dintre războaie, suficient de importante pentru a "sparge" unitatea