Protopoliticul românesc de după decembrie 1989 a compromis unul din termenii fundamentali ai tranzitiei si democratiei ă compromisul. Încărcătura peiorativă a cuvîntului a devenit dictatorial preponderentă, semnificatiile pozitive fiind cu totul adumbrite. Toată lumea acuză pe toată lumea de a fi făcut compromisuri, în vreme ce actorii politici importanti exact asta nu au făcut ă compromisurile necesare tranzitiei, compromisurile fără de care nu există democratie. Chiar si acolo unde s-au încropit aliante, unele chiar de guvernămînt, majoritatea crizelor vin tot dintr-un subconstient terorizat de regula "Cîstigătorul ia totul!". În vremea aceasta, literatura de specialitate înregistrează noi analize despre compromis ca esentă a democratiei.

În ianuarie 1982, unul din liderii stîngii spaniole, intervievat de Donald Share, declara: "Democratia si consolidarea ei sînt pe primul loc, înaintea programelor noastre politice... deoarece dreapta spaniolă a demonstrat că poate exista foarte bine si în regimuri autoritare si în regimuri democratice, în vreme ce stînga poate supravietui numai într-un context democratic." Iar în octombrie 1989, întrebat de revista Time: "Partidul dumneavoastră se numeste socialist. Ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?", Felipe Gonzáles replica: "Rugati-i pe unguri să mă ajute să răspund la această întrebare." Înainte de a refuza "orice compromis", dreapta românească ar fi trebuit să-si amintească dacă a putut supravietui într-un regim autoritar de stînga. La rîndul ei, stînga românească ar fi trebuit să-si aducă aminte că a jucat un rol important între cele două războaie mondiale. În felul acesta, am fi înteles cu totii un alt motiv pentru care în România postdecembristă modelul spaniol a fost de la bun început unul imaginar.

În numărul din 15 iunie 1989 al revistei The New York Review of Books se regăse