Calitatea de îndrăgostit nu are nevoie de confirmarea persoanei iubite si nici de cea a ochiului public. Se poate iubi indefinit în taină, creînd chiar alesului/alesei impresia de politicoasă indiferentă. Nici măcar cititorul nu e făcut părtas de la început, în asemenea comploturi narative. Doamna T. e sigură că Fred Vasilescu n-o mai iubeste si ajunge să pună sub semnul întrebării chiar pasiunea initială, cînd confirmarea nu-i lipsea. Or, paginile pline de pete albe scrise de Fred lămuresc un singur lucru: n-a încetat s-o iubească. Tot în Patul lui Procust se deschide neasteptat, în final, ipoteza iubirii niciodată mărturisite - dar perfect plauzibile, la rememorarea cîtorva scene-cheie - a lui Ladima pentru aceeasi doamnă T. Posibilitatea ca sinuciderea lui Ladima să i se fi datorat ei, si nu Emiliei ori mizeriei (cam acelasi lucru) e fertilă literar tocmai datorită acestui statut al dragostei, nedependentă de reciprocitate. De fapt trecerile de la lipsa de reciprocitate la reciprocitate si înapoi creează romanul de dragoste, imposibil de imaginat în afara lor.

Prietenia se află însă la polul opus: fără reciprocitate e vorbă goală si fală usoară. Ea dăinuie exact atît cît cei în cauză se recunosc unul pe altul drept prieteni. Teoretic, prietenia ar trebui să aibă trei variante: între doi bărbati (doi, pentru că si ea presupune un proces electiv, ca dragostea), între un bărbat si o femeie si, în al treilea caz, între două femei. Din antichitate si pînă de curînd, prietenia - în deplinul înteles al cuvîntului - apare net numai în prima variantă, cu unele nuante si ezitări în cea de-a doua, niciodată într-a treia. Prietenia masculină e o temă aproape epuizată de prea multă folosire, iar prietenia feminină temeinică lipseste din cărti si pare să intre abia acum în constiinta publică, prin intermediul cinematografiei. Dacă extremele sînt limpe