S-a imbibat cu un ingrijorator, chiar daca mut, iz de automultumire discursul economic oficial dupa definitivarea negocierilor cu reprezentantii Fondului Monetar International si ai Bancii Mondiale asupra noilor imprumuturi pe care urmeaza sa le primeasca Romania. Nimic de esenta nu s-a mai dezbatut pe aceasta tema dupa ce opinia publica a reusit sa treaca peste scrupulele legate de dilema daca sau nu banii care vor veni sint imbibati cu singe jugoslav. Desigur, nu se poate nega ca motive de satisfactie exista. Semnarea scrisorii de intentie si alcatuirea memorandumului cu Fondul Monetar International au constituit pasi importanti pentru echilibrul economic si politic sensibil pe care trebuie sa il mentina puterea de la Bucuresti in urmatoarele luni. E, de asemenea, mai presus de orice indoiala ca miliardul de dolari pe care Fondul plus Banca Mondiala ni l-ar putea aduce in urmatorul an ne e absolut necesar. Sau ca banii pe care i-am putea obtine, mai ieftin, in urma semnarii unui nou acord, de pe piata internationala de capital, pentru platile externe de anul acesta, nu ar fi avut cum sa vina altfel. Un lucru pare insa sa piarda din vedere, laolalta, guvern si presa, intr-o confuzie a mijloacelor cu scopurile. Solutia tip "bani de la FMI&Co" are un mare grad de artificialitate. Acesti bani nu fac decit sa cirpeasca iar nu sa elimine un dezechilibru economic pe cit se poate de concret si de serios, mai precis sa plateasca Romaniei datorii din importurile trecute, pe care, la vremea contractarii, le-au platit, pe credit, altii in locul nostru. Pe cita nevoie avem de ei pe termen scurt, pe atit trebuie sa ne ferim sa mai avem nevoie de astfel de acoperiri de ultim moment pe termen mediu si lung. Banii imprumutati in 1999 nu trebuie sa aiba alt rol decit acela de punte provizorie intre o perioada de politici economice dezastruoase catre o perioada de relansare economica