O realitate scăldată într-o lumină rosie
De numele lui Eugen Uricaru se leagă - în literatura română - un mod nou (si ultimul din acest secol) de a întelege romanul istoric. Demn de remarcat este faptul că scriitorul nu a abandonat complet traditia. Ca si Mihail Sadoveanu - care, la rândul lui, se revendica din cronicari - el este sensibil la poezia trecutului. Camil Petrescu, de exemplu, cu toată tehnica sa narativă sofisticată, nu avea acest dar; masivul roman Un om între oameni, bazat pe o documentatie imensă, îi creează cititorului impresia că vizitează un muzeu, fără să-l transporte cu adevărat în altă epocă. Eugen Uricaru, asemenea lui Mihail Sadoveanu, reuseste să ne dea senzatia că participăm la o călătorie în timp. El face din evocare o stare de reverie care atenuează precizia datării, relativizează, în constiinta noastră, conceptul de verosimilitate si ne pregăteste, astfel, pentru translatie. Dacă l-ar fi cunoscut pe Eugen Uricaru, H.G.Wells si-ar fi dat seama că există o "masină a timpului" mai subtilă decât aceea pe care a inventat-o pentru cunoscutul lui roman stiintifico-fantastic.
Scriitorul nu a abandonat complet traditia, dar a personalizat puternic romanul istoric, intelectualizând viziunea asupra trecutului. Într-o perioadă în care era la modă actualizarea fortată (sub forma parabolei) a realitătii istorice, el ne-o înfătisa în desuetudinea ei si tocmai această voluptuoasă acceptare a perimării echivala cu o depăsire a conventionalismului. La Eugen Uricaru chiar si prezentul devine trecut, printr-o tratare livrescă a realitătii.
La caracterul livresc al prozei sale, se adaugă atmosfera fantastică difuză în care înoată personajele. Totul pare scăldat într-o misterioasă lumină rosie, ca în laboratorul unui fotograf. Putem presupune că în această lumină scriitorul developează mai bine semnificatii
