Flaubert îi avertiza pe colegii de breaslă că au de înfruntat, în cursa pentru glorie, un concurent nebănuit si anume propria lor progenitură literară. Odată tîsnită din mintea scriitorului, ea se scutura nerecunoscătoare de sub tutelă, refuza supunerea, jinduia după un spatiu al ei autonom. "Cele mai mari opere ale umanitătii, nota romancierul căruia îi datorăm capodopera Madam Bovary, sînt acelea care te fac a crede că autorii lor nu au existat niciodată". Ca să definească relatia dintre biografie si creatie G. Călinescu foloseste inspirat termenul de "paricid". El se sprijină în demonstratie pe exemple ilustre, Iliada si Don Quijote, scrieri care lasă în umbră pe cei care le-au dat viată, nu stim prea multe despre ei, nici nu ne interesează, atentia se fixează asupra obiectului fabricat, care creste lacom, devorator. E o cronofagie în sens contrar, fiii îl alungă de pe scenă pe tatăl lor, îl ucid, îl resorb pentru a se hrăni si a subzista. M-as încumeta să includ în aceeasi categorie volume ca Iarna bărbatilor si Cartea Milionarului, ce au confiscat resursele vitale ale omului care le-a conceput, l-au împiedicat să se consacre altui scop, l-au anihilat ca persoană fizică si psihică.

Cineva pretinde că e Autorul

Confruntată cu literatura sa, ruta de existentă a lui Stefan Bănulescu nu are relief, se estompează, păleste, pare un apendice putin vizibil, nesemnificativ. E adevărat că a avut ghinionul să nimerească într-o epocă neprielnică, decisă să uniformizeze, să nu îngăduie zvîcnirea de individualitate. A suferit mai ales insul nealiniat la serie, împins în amorf, în anonimat. Dar nu doar presiunea vremurilor e vinovată, felul monoton în care a decurs traiul prozatorului era si un efect al unei conformatii temperamentale, care reteza ambitiile de afirmare socială si de împlinire plenară. Omul era închis în sine, pasiv, lipsi