Soljenitîn a fost printre rezistentii rusi singurul sau aproape singurul care credea că se va întoarce într-o Rusie dezbărată de comunism. Nu însă si liberă în deplinătatea termenului. Încă din primul volum al memoriilor sale în exil din anii ^70, el prevedea starea în care se va afla Rusia la prăbusirea comunismului. Când un refugiat polonez îi flutură ideea si ispita unui Tribunal pentru crimele comuniste, Soljenitîn reactionează cu luciditate si amar:

"Oricât de justificată din punct de vedere moral si seducătoare, crearea unui astfel de tribunal era imposibilă deoarece mergea contra vântului si curentelor istoriei. Spre deosebire de ceea ce fusese împlinit împotriva nazismului, nimeni, niciodată, nu va reusi să judece comunismul. E exclus ca cineva să ajungă a pune laolaltă pe acuzatori si pe acuzati".

Era, în acelasi timp, extrem de sceptic asupra perspectivelor de schimbare în profunzime: de unde să găsesti pe acei îngeri sau măcar pe acei oameni muncitori si cinstiti care să guverneze spre binele celor multi si năpăstuiti? "După 50 de ani de putrezire si exterminarea poporului nostru, la suprafată nu pot apărea decât canaliile, criminalii, nerusinatii."

După un astfel de constat pe care l-am putea tot atât de bine aplica si la alte tări din spatiul comunist, Soljenitîn de la care am fi putut astepta o analiză crâncenă a similitudinilor, alege diferenta mergând, pentru a-si justifica etnocentrismul, până a se referi la Gustave Le Bon.

Desigur primul său gest e simbolic. Soljenitîn se întoarce cu ai săi în Rusia prin nord, pentru a îngenunchia si a săruta pământul suferintelor sale: Siberia, iar prima definitie a patriotismului său este impecabilă: "Patriotismul este un sentiment puternic de iubire pentru patria ta înseamnă că esti gata să te sacrifici pentru ea, cu conditia de a o sluji fără complezentă, de a nu o sustin