Cu Ion Horea am împărtit acelasi birou redactional vreme de cincisprezece ani, în sediul României literare de la Casa Scânteii, unde revista noastră s-a văzut exilată în 1974. A venit atunci ordin ca toate publicatiile culturale să fie îngrămădite acolo, probabil pentru o mai lesnicioasă supraveghere, repartizându-ni-se câteva mici odăi în care, la început, simteam toti că ne sufocăm. Eram obisnuiti cu largile spatii ale imobilului boieresc din Ana Ipătescu 15, unde înainte de evacuare România literară ocupa în întregime primul etaj. Azi functionează acolo, în toată clădirea, ambasada Libiei.

Eu si Horea împărteam, asadar, în redactie aceeasi strâmtă încăpere în care ne primeam colaboratorii, eu criticii, iar el poetii, ceea ce înseamnă că la el venea mai multă lume decât la mine, potrivit algoritmului din comunitatea literară. La Horea, într-adevăr, îmbulzeala era mare în mai toate zilele, ofertantii de poezie (si ofertantele) îl asediau cu produsele inspiratiei lor, pretinzând toti să fie publicati foarte repede, de preferintă în numărul proxim al revistei, spre binele acesteia, desigur, pe care ni-l garantau. Eu admiram la colegul meu stăpânirea de sine si afabilitatea, păstrate netulburat în relatia cu toate persoanele care-l asaltau, dintre care unele erau turbulente si chiar agresive. Horea iesea cu calm din situatiile dificile pe care, drept este să arăt, nu ni le creau numai colaboratorii. Ni le creau mai cu seamă autoritătile de care depindea aparitia revistei, asa-zisele foruri de îndrumare. Mai ales în anii din urmă ai ceausismului, acestea actionau tot mai constrângător într-un singur sens: transformarea revistei în organ pur propagandistic, dedicat proslăvirii în stil coreean a cuplului prezidential. Era nevoie de tenacitate si de multă suplete pentru a limita cât de cât efectele anulatoare ale acestei politici, pentru a conserva în r