Am întîlnit, cu putină vreme în urmă, în baza de date aflată la dispozitia publicului pe calculatoarele Bibliotecii Nationale din Bucuresti, cuvîntul Românica. În contextul sobru al unui catalog de bibliotecă, termenul - aflat în pozitia unei cote de identificare - putea trezi curiozitate, provocînd chiar un anume efect comic. Am avut apoi surpriza să constat că atît cuvîntul în cauză, cît si reactia spontană la el nu sînt nici măcar noi: acum peste 30 de ani, în revista "Limba română", nr. 1, 1965, un articol - semnat de D.Muster - comenta critic cîteva elemente din terminologia oficială a momentului: "teatru de stat", "examen de stat", "spital unificat" etc. Printre acestea apărea si Românica, o creatie lexicală folosită de Biblioteca Centrală de Stat ca etichetă "sub care se cuprind toate cunostintele referitoare la România". Autorul articolului citat observa că respectivul cuvînt "nu pare o formatie fericită: e o creatie hibridă si are o rezonantă neplăcută"; presupunea că modelul său a fost constituit de unele adjective substantivizate precum Romanoslavica, Italica - si sugera ca modele alternative preferabile denumirile de domenii de cercetare de tipul slavistică, germanistică, balcanistică - sau indologie, balcanologie etc. Pentru studiile despre română, termeni mai adecvati ar fi fost deci românistică sau, eventual, (desi e mai greoi) românologie. Trebuie să remarcăm mai întîi că, în ciuda criticii lingvistice, Românica s-a mentinut timp de peste trei decenii; apoi, că în ciuda persistentei sale, cuvîntul nu s-a normalizat, părînd azi la fel de "nefericit" ca la început. Desigur, ambele fete ale situatiei se explică prin circulatia limitată, de uz intern, a termenului. S-ar putea aduce, bănuiesc, chiar argumente practice pentru mentinerea sa: dificultatea de a reface înregistrări mai vechi, sau chiar nevoia de a avea un termen diferit de românist