După ce Suskind a scris un roman al cărui personaj "fura" arome de femei tinere pentru a distila esentele unui parfum desăvîrsit, Pascal Bruckner scrie o carte despre Hotii de frumusete, cu importanta deosebire că personajele lui, de altminteri femeie si bărbat, nu "fură" pentru a crea ulterior, ci pur si simplu pentru a distruge, pentru a stîrpi frumusetea, acel ceva inefabil dar distinct, în virtutea căruia odată apărut în fata noastră un chip străin ne atrage imediat atentia, somează privirea să îl contemple, să îl admire, si constrînge memoria să îl retină. Hotii de frumusete mi se pare a fi un răspuns explicit la o celebră frază sartriană: "Celălalt este pentru mine în acelasi timp cel ce mi-a furat fiinta si cel ce face să existe o fiintă care e fiinta mea". Protagonistii lui Bruckner sînt niste eugenici pe dos: încercarea lor de exterminare a frumusetii chipului, fie acesta chip de femeie sau de bărbat, face parte dintr-un proiect de putere, de preluare autoritară, despotică a lumii, dar de fapt este echivalentul efortului de auto-protejare. Atîta vreme cît nu mai există făpturi frumoase nu mai există nici acel moment dramatic, încărcat de fericire dar si de panică, al întîlnirii dintre privirea îndrăgostită si chipul care a sedus-o. Nu mai sînt, asadar, vulnerabil la prezenta celuilalt, el nu mai poate avea privilegiul de a mă capta în orizontul lui, de a mă retine, fermecat, lîngă el.

Întreg romanul lui Bruckner e construit din implicite jocuri verbale si paradoxuri logice, inserate într-o reflectie filozofică subtilă, discretă pînă la a fi insesizabilă în desfăsurarea tramei. Tradusă extrem de prost, cu multe, nesuferite calcuri frantuzesti si cu o neglijentă mutilatoare cîteodată, Hotii de frumusete e o carte, pînă la un punct în de-acum clasicizata traditie a multiplei oferte postmoderniste: policier, love-story, metatext filozofic, po