Cel putin în aparentă, Romanul Teatral apartine segmentului realist al prozelor din Diavoliada (Editura Univers, 1998); si totusi, parodicul domină "Cuvântul înainte", ca si cum Bulgakov însusi s-ar amuza luându-si false distante fată de propriul joc cu măsti: biograful e plasat între oglinzi deformante, scriitura realistă e coplesită de ludic. Autorul/editorul îsi prezintă opera (în traditie romantică, luată peste picior) ca pe un manuscris redactat de adevăratul "autor", Serghei Leontievici Maxudov, a cărui credibilitate e minată prin referirea la ipohondrie. Ceea ce urmează, sugerează "editorul", nu e decât rodul închipuirii unui ipohondru sinucigas, măstile nu sunt decât măsti, în spatele păpusilor din scenă nu se mai află nimic - "romanul cu cheie" e demontat ironic. "Teatru independent de artă" nu e MHAT-ul, duo-ul Ivan Vasilievici si Aristarh Platonovici nu e cel "clasic" regrupându-i pe Stanislavski si Nemirovici-Dancenko.
Aventurile teatrale ale romancierului Maxudov sunt precipitate de aparitia unui Mefisto monden, Ilia Rudolfi - editarea manuscrisului său atrage atentia directiunii teatrului, interesată de o dramatizare. Initierea teatrală a scriitorului se transformă tragi-comic într-o rătăcire într-un labirint din care nu mai poate să se salveze. Contururile realitătii nu mai sunt cele cotidiene: Aristarh Platonovici, desi absent (un deus otiosus teatral) e reprezentat într-o succesiune de instantanee fotografice alături de clasici ai literaturii ruse, de la Gogol la Tolstoi, sfidând cronologia ("pentru oameni ca Aristarh Platonovici, vârsta n-are importantă", i se va explica), în vreme ce Ivan Vasilievici, arbitrar si dominator, acceptă dramatizarea romanului numai pentru a îsi permite luxul inventării unei noi partituri scenice. Zăpada neagră a lui Maxudov, scrisă si rescrisă, este introdusă si scoasă din repertoriu fără nici