Lunita. Era o vitelusa mica, cu ochii ca smoala, pe care noi, cei patru copii ai familiei, am botezat-o simplu: Lunita. Era prietena noastra. Jucaria noastra insufletita. O rasfatam, o duceam la pascut, iar ea crestea ca Fat-Frumos din poveste. Din puiul subtirel si fricos s-a ridicat o vitea puterni...

Lunita

Era o vitelusa mica, cu ochii ca smoala, pe care noi, cei patru copii ai familiei, am botezat-o simplu: Lunita. Era prietena noastra. Jucaria noastra insufletita. O rasfatam, o duceam la pascut, iar ea crestea ca Fat-Frumos din poveste. Din puiul subtirel si fricos s-a ridicat o vitea puternica si frumoasa care, la nici doi ani, ne-a daruit primul ei vitelus.

Anii au trecut, Lunita si cu noi am crescut impreuna, nu ne-am dat seama cand, rand pe rand, am parasit casa parintilor, plecand spre scoli, in oras. Singura care n-a plecat de acasa a fost Lunita, care ne tot trimitea prin diferiti mesageri urda si smantana, facute din laptele ei... Dar timpul a inceput sa apuna. Cine s-o mai duca la pascut pe Lunita? Unde sunt mainile celor patru copii care o alintau? Asa se face ca parintii mei au hotarat s-o vanda, dar nu oriunde si oricui, ci unui gospodar care sa-i ofere, daca nu dragostea cu care fusese obisnuita, macar necesarul de hrana pe care-l avusese la noi. Asa a ajuns Lunita mult mai departe de casa parinteasca, la un gospodar din acelasi sat.

Anii au trecut... Noi am terminat scolile si ne-am angajat care unde... Numai despre Lunita nu mai stia nimeni nimic. Pana intr-o seara de toamna tarzie, cand linistea a fost sfaramata de mugetul ei, la poarta casei parintesti. O fi napadit-o aducerile aminte? Cine stie... Cum sa nu primesti in curte un prieten drag, care te-a scos ani de-a randul din atatea nevoi? Stapana casei a iesit la poarta si, stergandu-si o lacrima cu coltul broboadei, a primit-o pe Lunita in grajdul