În ultimii săi ani de viată, cu o figură apatică si cu mintile rătăcite, Avram Iancu umbla prin Muntii Apuseni cîntînd din fluier. Personaj hamletian, ridicat brusc la conditia de Crăisor si prăbusit tot atît de abrupt în tragic si în deriziune, el a devenit o bornă mitică în memoria locului si un stereotip iconografic în reveriile istorice comuniste si în panteonul butaforic al nationalismului acromatic. Introdus în pseudofolclorul născut din Cîntarea României (sau dintr-un spirit festivist asimilabil), invocat patetico-lăcrimos în retorismele păunesciene, chipul lui Iancu s-a instalat, de curînd, si în halucinatiile statuare ale celor care vor să-si certifice existenta prin delegare simbolică. Alături de Eminescu, de Mihai Viteazul si de încă vreo cîteva figuri exemplare din trecutul nostru mai recent sau mai îndepărtat, bietul Avram Iancu a suportat în ultima vreme cele mai încrîncenate agresiuni. Lovit în timpul vietii deopotrivă de administratia imperială si de ai săi, lovit mai apoi de slăbirea legăturilor cu realitatea si de boala deambulării, el si-a încheiat conturile cu această lume ca un rapsod anonim, rătăcitor si istovit. Însă acest destin crud, care l-a urmărit în trecerea sa pămîntească, pare a-l istovi si dincolo de mormînt; pentru că nici acum, în posteritate, sufletul lui nu are strop de odihnă. Numai că, de această dată, amurgul judecătii sale i-a contaminat pe urmasi cu o nebunie mult mai grea, melancolia sa taciturnă s-a preschimbat, la cei care cred că-i execută testamentul, în elanuri spasmodice si în deliruri spumegînde, iar gingasul fluier a crescut si s-a înmultit si el miraculos, preschimbîndu-se în adevărate păduri de tulnice. Cel care a inaugurat această campanie de insultă a memoriei lui Avram Iancu si i-a compromis înfătisarea în spatiul public, nu este altul decît primarul Clujului, Gh. Funar, a cărui viziune asupra istori