Emil Ghilezan a întruchipat, în personalitatea sa, o figură tragică. Fusese membru de frunte al P.N.T., încă dinainte de anii războiului, pretuit de Iuliu Maniu, unul dintre cei 33 deputati ai P.N.T. la desfigurator trucatele alegeri din noiembrie 1946. Mai înainte de două ori ministru (în al doilea guvern Sănătescu si în cel al generalului Rădescu), scăpat, printr-un hazard, de înscenarea de la Tămădău, fuge din tară în decembrie 1947, ajungînd în exil. Avea, în decembrie 1989, 77 de ani, locuia la Roma si a voit să revină în tară pentru a-si lua locul ce i se cuvenea în conducerea P.N.T.C.D. Dar, deranjînd enorm pe liderii care se instalaseră în fruntea partidului, a fost sfătuit să nu nu se repatrieze (cu argumente fals protectoare) si lăsat să vegeteze la Roma, desi a stăruit mereu să revină la postul de comandă, avînd mai multe atuuri decît chiar Corneliu Coposu. Dar seniorii partiduluii credeau altfel. În fruntea treburilor partidului trebuiau instalati numai cei ce înfundaseră, pentru multi ani, puscăriile comuniste, luptătorii din exil, supravietuitori, multumindu-se cu roluri abia îngăduite. Singura concesie onorantă ce i s-a făcut a fost să prezideze congresul P.N.T. din decembrie 1991 si, apoi, pe la 15 septembrie 1995, regretatul Corneliu Coposu a anuntat, la o conferintă de presă, că lui Emil Ghilezan i se va încredinta functiunea de presedinte de onoare al P.N.T. Dar, aceasta, fără ca Ghilezan să fi fost consultat mai înainte si fără a fi anuntat imediat de această învestitură care nu era decît o simplă functiune decorativă. Cînd a fost înstiintat peste două săptămîni de onoarea ce i se făcea, atît de tîrziu totusi, a înteles jocul de culise, el continuînd să fie marginalizat chiar de ai săi. A apucat si fericita dezlegare a lucrurilor la alegerile din noiembrie 1996. A fost invitat în tară. Dar nu de partidul său care se afla la conducerea tării