Alexandru Robe, născut cam prin 1970, fiul francezului Victor si al Mariei, e un produs bio-fictional, cosmopolit prin destin existential si livresc, ăfiintă si personaj de cartonă, urmărit de Ion Manolescu (Alexandru, roman, Ed. Univers, Bucuresti, 1998) de la stadiul foetal la cel de personaj înfruntând lumea - în primul rând lumea literaturii. Ca personaj realist, verosimil, el se ceartă cu Diana pentru a o recuceri, făcând asadar recurs la o comună subtilitate psihologică. Învată să tină discursuri, dar nu frânge gâtul elocventei, ci îl alungeste. Dă dreptate unui gânditor nou care spune că ăsuntem taste pe computerul lui Dumnezeuă si ăOrice-ar fi, oricum ne-am interpreta existenta, fie că o vedem fluentă, lipsită de hopuri, fie că ni se pare fragmentară, rămânem acolo, pe monitor, o formulă printre atâtea altele...ă. Fiinta e dominată de limbaj, poveste, imaginar. Fabula, închipuirea, umplu spatiile vide ale existentei. Dar nu la mit ajunge el, ci la mitomanie: ăfiecare e mitomană. Personajul se alienează progresiv. Se mai întâmplă - chiar destul de frecvent, în ănouaă proză, de după cenzură. Singur, printre iubiri esuate, se propune ca o fiintă cosmică si socială, metafizică si patologică, ăprint cibernetic si cersetor al lumiiă, ăpotential nevropat, zăpăcit si contradictoriuă, îmbolnăvit de ăcapriciile amoruluiă, într-o tară ruptă de Europa. Nu stăpâneste decât peste universul propriu de cuvinte. E o fiintă mai neînsemnată decât orice fiintă literară neînsemnată de până la el. Pentru că, azi, anti-eroii plictisesc. Din fericire, miracolul e încă viu: ăla gunoi cu omul de hârtie al lui Escher, trăiască zburătorii lui Chagall!ă. Limbajul domină, totusi, existenta. Iubita lui înselătoare, Diana, e de acord, cu argumente biblice si din cabbală: o Evanghelie începe cu ăLa început a fost cuvântulă si, apoi, ăNu-i limpede că suntem rezultatul unei