Românii - si excrescenta lor bolnavă, numită "parlamentari" - nu mai reactionează de mult la dezastrele care au năpădit ca niste buruieni ucigase tara. În cel mai bun caz, si numai dacă sunt invitati la vreun talk-show, catadicsesc să ridice neputincios din umeri - forma lor supremă de compătimire a nefericitilor care i-au trimis să huzurească în ctitoriile lui nea Pingelică. Altminteri, completamente rupti de realitătile (recunosc: respingătoare) ale unei societăti în descompunere, ei trăiesc în universul paralel al încăperilor capitonate, perfect izolati de vuietul dizgratios al străzii: prea ocupati de propriile afaceri si învârteli, obsedati de a-si "luxa" adversarii si de a-si compromite discret aliatii, comunică numai prin secretare, se arată, fugitiv, prostimii doar înconjurati de body-guarzi. Singurul muritor de rând care se apropie, cât de cât, de ei este soferul automobilelor din ce în ce mai luxoase în care-si plimbă augustul trup.

Cât de respingătoare e clasa politică românească - sau, în orice caz, o bună parte a ei - o dovedesc si reactiile lamentabile ale opozitiei la cuvântarea primului-ministru britanic, Tony Blair. Trebuie spus de la început că discursul acestuia în fata Parlamentului României a fost absolut extraordinar. Cuvintele oaspetelui englez sunt, dacă am informatiile corecte, cel mai entuziast mesaj adresat României în ultima jumătate de secol de vreun personaj politic marcant. De fapt, mă exprim gresit: doar unei jumătăti din România, ai cărei reprezentanti se află momentan la putere. Pe câtă vreme oamenii rationali reactionau normal la frazele d-lui Blair, echipa din jurul lui Ion Iliescu si aliatii săi traditionali se prefăceau că nu înteleg despre ce e vorba.

Trebuie, într-adevăr, să fii nesimtit rău de tot dacă seful executivului uneia din marile puteri mondiale îti acordă calificative din cele mai măgulitoar