Greu de crezut pentru un scriitor, dar cea mai cenzurată formă de artă nu pare a fi literatura, ci muzica. Cel putin asa ne asigură Ursula Owen, Marie Korpe si Ole Reitov în editorialul ce prefatează numărul 6/1998 al revistei britanice Index on Censorship, număr tematic însotit si de un compact disc ce cuprinde unsprezece piese lovite de interdictie - Smashed Hits. Între prima si ultima, amîndouă interpretate de călugărite tibetane, se află muzică scrisă de o trupă anarhistă precum Crass, muzică "agresiv" erotică de felul celei semnate de Malouma Mint Maideh, Sorrow, Tears and Blood a celebrului Fela Ransome (Anikulapo) Kuti, după opinia alcătuitorilor selectiei, cel mai cunoscut compozitor african al acestui secol. Mai poate fi ascultată muzică reggae semnată de jamaicanul Eric Donaldson, un esantion de muzică agitprop scrisă de activistii politici de la Flannel; nu lipsesc Exodus si Hawkwind.

Cine este cît de cît familiarizat cu domeniul respectiv stie că măcar unele din numele antologate pe acest compact disc nu sînt ale unor îngerasi, că o trupă sau alta, un interpret sau altul s-a aflat nu de putine ori în conflict cu autoritătile. Desi, muzica este cea interzisă, textele unor asemenea cîntece au jucat, totusi, un rol fundamental în hărtuirea autorilor. Si ce mi se pare de retinut din constatările ce prezintă această antologie de slagăre interzise este că: "A treia (constatare) este să descoperi că pentru majoritatea celor ce fac cunostintă azi cu cenzura, spre deosebire de asemenea întîmplări notorii ale trecutului, cenzura nu este generată de guverne intolerante, bigotisme religioase, prea zelosi cîini de pază ai consumatorilor. Structurile ce caută să excludă muzica radical nouă, muzica politică ce sfidează conventii si caută să schimbe lucrurile, îsi bazează deciziile pe lăcomie. Cel mai mare cenzor este însăsi industria mu