Parcă prevăzând că scrisuri ale sale cu destinatar exclusiv si doar în fundal literare vor fi date publicitătii si comentate, Ion Caraion, condamna cândva practica citirii celor pe hârtie igienică scrise. Si avea, neîndoios, dreptate: operatiunea echivalează cu o dezhumare. Se degajează pestilente. Întrebarea care se pune este: de ce pe hârtie igienică? Răspunsul, la îndemână: singurul material pe care-l punea la dispozitie comanditarul.
O întrebare naste din alta: este moralmente acceptabil, recomandabil ca asemenea extemporaluri să fie date pe fată? Presupunem că aici publicul se împarte în două ireconciliabile cete: cei care vor să stie totul si cei care mai bine n-ar sti. Fiecare cu dreptatea lui, în cortul său. În cazul Caraion, răul a fost făcut si încă într-o manieră scandaloasă, prin prezentarea de fragmente trunchiate, marca Eugen Barbu et &. Situatie în care înfătisarea întregului dosar devenea o obligatie - paradoxal, întâi fată de Ion Caraion.
Împrejurarea în care s-a produs contractul dintre Securitate si autor nu-i învăluită în mister: unui condamnat la moarte, torturat îndestul ca să "aprecieze" vâna ofertantului i se întinde o sansă, cu un codicil. Bine îndeplinite paragrafele întelegerii, celui încă în viată i se va îngădui nu numai întoarcerea acasă, dar si la profesiunea lui de mai înainte, singura pe care, de altfel, o cunoaste. Într-o dilemă similară, refuzi la orele 13 sau primesti la orele 12. Obisnuit, propunerea se lansează când ofertantul si-a asigurat conditiile de acceptare. Respectiva parte si-a respectat contractul, Ion Caraion a fost redat literaturii române, a publicat un număr respectabil de volume, nivelul de trai i-a fost onorabil.
I-a văzut lumina tiparului si un Jurnal cu exceptionale pagini de polemică - cele, de pildă, în care replica Mariei Banus că dacă cineva n-are voie să se plângă de
