România intră în cărti la care până nu de mult, doar trăgea cu ochiul. Nu cred că face asta pe usa din spate si nici, cum s-a spus, călcînd pe cadavre. De la alegerile din ^96 se poate vorbi de o limpede consecventă a optiunilor Bucurestiului în privinta politicii externe. Dar si de o treptată limpezire a politicii interne în privinta reformei si a privatizării.

Că rezultatele n-au fost pe măsura sperantelor si că randamentul campaniilor de integrare a României în NATO a fost relativ scăzut, asta n-a dus la o schimbare de atitudine, ci la o nuantare a eforturilor diplomatice ale tării noastre, cu păstrarea intactă a tintei. În afară de asta au avut loc schimbări în personalul de la Externe. Astfel încît acum cea mai mare parte dintre admiratorii pozitiei României, în timpul lui Ceausescu, au tot timpul să-si scrie memoriile, scăpati de obligatii de serviciu. Asa-zisa independentă a României în momente de criză internatională, cu tot cu mult elogiatele relatii de prietenie cu părtile aflate în conflict trec sub tăcere faptul că România era fidelă strategiei blocului militar comunist, exportînd arme si consilieri în tări din lumea a treia unde aveau loc revolutii care ar fi putut ajuta extinderii sferei de influentă a Moscovei. Iar din momentul în care Ceausescu a ajuns la concluzia că e destinat unei politici mondiale, în mintea lui s-a putut naste ideea că poate face si desface regimuri politice, după ce Occidentul i-a ignorat titlul de opozant oficial al Moscovei.

Independenta si neutralitatea României în momente de criză internatională, atît de lăudate de diplomati în retragere, erau, de fapt, simple chestiuni de fatadă, cîtă vreme tara noastră făcea parte dintr-un bloc militar precis definit strategic.

Or, la această oră e greu de înteles de ce fantomele politicii externe ceausiste, care l-au dus la faliment pe Ceausescu însusi, s