Mă aflu acum într-unul din acele momente

cînd mi se pare că pentru prima oară (...)

descopăr cum că existenta n-are drept scop

nimic altceva decît moartea. N-avem ce face.

N-avem ce face. N-avem ce face. N-avem ce face.

(Eugen Ionescu)

Dacă literatura a proclamat de timpuriu că moartea e egalizatoare, că, în fata ei, regele si săracul, filosoful si săracul (cu duhul) sînt totuna, tot literatura mentine, în moarte, distinctia dintre personajul feminin si cel masculin. Femeia se sinucide în cărti numai dintr-o singură cauză generală, cu nenumărate efecte particulare: amorul. Am evitat, în Alfabetul doamnelor, studierea categoriei "sinucigaselor", pentru că ea nu oferea decît imaginea tip a femeii care nu stie pe ce lume trăieste si pe ce lume moare, a femeii superficiale ori posedate de demonii pasiunii si care e singură vinovată pentru ceea ce face. Zoe din nuvela cu acelasi titlu de Costache Negruzzi (1829) e emblema sinucigasei feminine din literatura română: ea se împuscă teatral, "gătită" în haine de sărbătoare, chiar în patul iubitului atît de prost ales. Desi naratorul o compătimeste vizibil si romantic, cel putin la nivelul epitetelor (sărmana, biata, nenorocita fată), naratiunea însăsi e mai realistă: Iancul B., căruia, dacă se poate spune astfel, ea îi dedică gestul, nu se simte cu nimic implicat în chestiune. După un veac de literatură, eroul lui Anton Holban din O moarte care nu dovedeste nimic nu e nici el dispus la mult mai mult: fie recunoaste sinuciderea numai ca gest măret, sacrificial al Irinei care se dă la o parte din viata lui, fie n-o recunoaste deloc: "poate a lunecat". Personajul masculin e mai generos cu perechea lui în cazul mortii accidentale, cînd, stiindu-se nevinovat, e dispus să sufere si să aibă remuscări: iubind deodată două femei, pe sotia lui, Ioana, si pe Ileana, Ste