Plânsul melodios

Au trecut 30 de ani de când există în literatura română Mircea Dinescu. În acesti 30 de ani el a devenit o vedetă si si-a legat definitiv numele de evenimentele din decembrie 1989, apărând la televizor imediat după fuga din Bucuresti a lui Ceausescu si proclamând prăbusirea dictaturii comuniste. Figura lui răvăsită, surescitată din acele momente nu va putea fi uitată usor. Având prea multe de spus, poetul se îneca atunci în propriile lui fraze, ca si cum douăzeci si trei de milioane de oameni ar fi vorbit simultan prin vocea unuia singur.

Asa se explică de ce pe Mircea Dinescu îl cunoaste în prezent toată lumea. Îl cunosc, în primul rând, iubitorii de literatură. Dar îl cunosc si cei complet neinteresati de literatură, ca pe un simbol al resurectiei anticomuniste.

De la înăltimea acestei notorietăti, poetul critică în continuare, nediferentiat tot ce se întâmplă în România în momentul de fată. Editorialele sale din Academia Catavencu sunt un săptămânal croncănit de corb, care din cauza repetării nu mai face o puternică impresie. Si mai regretabil este însă faptul că Mircea Dinescu s-a îndepărtat de poezie. Aproape nimeni nu mai crede că el îsi va regăsi vreodată elanul liric de acum 30 de ani, apărând din nou în fata publicului cu poeme îmbătate de propria lor frumusete. Versurile - putine - pe care le-a publicat în ultimii ani sunt eliptice si sarcastice, iar acreala lor anuntă mutenia.

Acesta este momentul în care apare o editie retrospectivă a poeziei lui Mircea Dinescu, cu un titlu de un senzational ieftin: Fluierături în biserică. Citind cartea, recitim de fapt cele mai semnificative texte scrise pe parcursul a 30 de ani.

Înainte de toate, retrăim emotia descoperirii tânărului poet de către Stefan Bănulescu si ceilalti scriitori de la revista Luceafărul. Frazele exclamative ale