- fictiunea sinuciderii -

Una din prejudecătile cu care scriitorii par a fi de acord este că toti sîntem fericiti în acelasi mod, dar fiecare e nefericit în felul său. De aici o consecintă literară: în carte numai situatiile "negative", nefericirea si răul sînt expresive, dau "marea" literatură, fericirea si binele rămînînd pure elemente de contrast. Ar părea deci că fictiunea sinuciderii, respectînd regula nefericirii, trebuie să fie de o diversitate nelimitată, că gestul e definitoriu pentru personaj, că fiecare sinucigas e unic si irepetabil. O simplă trecere în revistă a personajelor care-si "fac seama" în literatura română va aduce însă surpriza: sinuciderea e un gest minor, nu schimbă aproape deloc consistenta, coerenta personajului; reperul sinuciderii nu numai că nu adînceste si nu diversifică posibilitătile de descifrare a celor în cauză, ci, dimpotrivă, reduce supărător interpretarea. La nivel narativ numai două structuri de bază ale sinuciderii: aceea clară (concretizată prin scrisoarea de adio, prin declararea explicită a intentiei ori printr-un precedent neizbutit) si aceea echivocă, mult mai fertilă literar (în care există o bănuială, dar suicidul e nedemonstrat, de unde, între altele, una din temele favorite ale romanului politist). La nivel cauzal domină sinuciderile din amor.

Autorul la locul crimei

Putin mai largă este fictiunea sinuciderii dacă dăm termenului si un sens metaforic. Aici ar intra sinuciderea eroică, din scrierile noastre istorice, începînd cu cronicile: personajele care se duc să lupte în prima linie, desi stiu sau tocmai pentru că stiu sigur că vor muri pentru tară, pentru un domnitor, pentru un ideal. Domnitorii însisi respectă codul unor asemenea virtuali "sinucigasi" (vezi figura lui Stefan din Apus de soare). De cimitirul eroilor de hîrtie profită din plin istoria propriu-zisă