În 1984 cînd, în colectia "Documente literare", a apărut jurnalul lui Rebreanu am scris, în aceeasi rubrică a revistei noastre, o cronică entuziastă. Si asta desi stiam că textul trimis spre publicare fusese desfigurat. Îmi dădusem seama că ceva esential nu e în regulă cînd, din partea redactiei, cerusem regretatei Puia Rebreanu, fiica scriitorului, să ni se îngăduie efectuarea colationării dactilogramei cu manuscrisul. Refuzul a fost categoric. Dl Niculae Gheran, editorul prin excelentă al operei lui Rebreanu, îmi mărturisise, atunci, că nici el nu izbutise în această cerere firească. Cînd, într-un tîrziu, după lungi avataruri, a ajuns în fata manuscrisului, care era, de fapt, tot o dactilogramă, s-a îngrozit. Prob, s-a dat la o parte, îngrijitoare a editiei apărînd Puia Rebreanu (cu mentiunea, care semnala o interventie, "text ales si stabilit"), el rezervîndu-si doar oficiul de adnotare si comentare. Toată zbaterea redactiei pentru text integral, oprind editia la anul 1940, pentru că ultimii patru-cinci ani puteau impune amputări de text devenea rizibilă. Acum, cînd jurnalul se publică în editia de Opere, faptul apare limpede. Textul jurnalului rebrenian a fost amputat de familie (probabil de Fany Rebreanu si altii) si nu mai există nici o sansă de reîntregire a textului. Cenzura abuzivă a familiei a operat fără scrupule, desfigurînd un text de foarte mare importantă. De acum încolo si pentru totdeauna, jurnalul lui Rebreanu va rămîne asa, desfigurat, cum a fost, de mîini iresponsabile. Degeaba afirmă dl Niculae Gheran că acelasi tratament l-a suportat si jurnalul lui Maiorescu. Nu-i adevărat. Jurnalul maiorescian a fost revăzut de autor, stergînd unele pasaje cu negru intens sau tăind cu foarfeca părti de pagină. Livia Maiorescu, care a păstrat la ea în Polonia, din 1919 pînă în 1940, toate caietele jurnalului, n-a tăiat nimic, lăsînd chiar pasajele