Din moda erotismului, a vulgaritătilor de orice natură, a pornografismului, a trivialului si a înjurătorismului de reproducere (model românesc), Gheorghe Izbăsescu nu ia decât viciile bărbatului fatal, întelegând prea bine că si-ar distruge cariera/maniera/poemului, că si-ar submina retorica de întâlnire cu muza (fie ea si din "tomberon"): "Ea văzând că ezit să beau dintr-odată/ ridică praful terorist la cer/ Cu lanturile zorilor îmi leagă cuvintele, / îmi toarnă vinul pe fată, pe mâini, si îmi zice:/ ăEu sunt mărturia că gura ta e un oras viitoră" (II. Necunoscuta se destăinuie).

G. Izbăsescu este constient că dragostea e text, că textul e (la) mâna muzelor, că muzele au nevoie de el ca să aibă el nevoie de ele, că, laolaltă, ele muzele vâslesc din greu pe galera idealului orfic, speriate si atente, linistite si cassandrice, în căutarea adevărului despre iubire-viată-moarte.

În Muza din tomberon (Ed. "Marineasa", 1998), intertextualitatea proliferează pe fondul, unui mesterism/mestesugărism jurnalier (dezinvolt). Din grabă/nerăbdare, proportionarea anumitor contraste lirice suferă de o vizibilă fatigabilitate/devitaminizare (astenie prentanieră). Voce autentică, G.I. iese cu abilitate din mrejele poeziei lenese, aducându-si aminte că ar putea fi si interesant. Energic experimentat, din când în când si obosit, sentimental si aproape vigilent, amant îndurerat, vesel si cioranian, poetul comunică stări de veghe (à la S. H. de la Cruz), le metaforizează, le psihanalizează, fără preocuparea că "va obtine sau nu poezie". Criza singurătătii, criza societătii, angoasa înaintării în "vârsta marii întelepciuni", bolile (cosmardescul organic), pierderea relatiei biblice EU-TU (la G.I., existenta a devenit monologică; poetul nu crede în caracterul ei dialogic, desi mai practică, în virtutea lumescului, extazul cu CELăLALT). Datoriile si obligat