După îndelungi bătălii, legea dosarelor de securitate a intrat, în fine, pe mâinile celor mai avizate persoane. La parlamentari mă refer, desigur. Am folosit calificativul "avizate" pentru că multi dintre ei îsi vor fi contemplând cu melancolie participarea nemijlocită la crearea problemei pe care astăzi, sub pintenul necrutător al istoriei, se văd constrânsi s-o rezolve. Câtiva dintre alesii natiunii si-au recunoscut cu mândrie patriotică participarea la tunătorii, asupra altora plutesc bănuieli întemeiate, iar altii, aflati deocamdată deasupra oricărei suspiciuni, probabil că încep să aibă si ei insomnii.
Numai asa se explică tertipul grotesc prin care legea dosarelor de securitate devine încă o modalitate de manipulare istorică. Între varianta Ticu Dumitrescu, ratională, necesară si eficientă, si ghiveciul imoral oferit astăzi e o diferentă ca de la cer la pământ. Dacă textul initial viza însănătosirea societătii românesti, printr-o scrutare bărbătească a trecutului, formula concoctată de parlamentari urmăreste să deschidă un nou focar de infectie. Trucul e vechi si duhoarea lui securistă nu lasă nici un dubiu asupra originii sale. El provine din lozinca fluturată pervers-împăciuitorist în primele luni de după căderea lui Ceausescu: toată lumea e vinovată si, prin urmare, nimeni nu e vinovat!
Fireste că lucrurile nu stau asa. Chiar dacă fiecare avem, pe plan uman, slăbiciunile noastre, chiar dacă toti păcătuim si suferim de diverse metehne, nu toti am coborât la fel de adânc în mlastina decăderii morale. Nu toti am fost schingiuitori la Securitate, nu toti am contribuit la idiotizarea intelectuală a poporului, nu toti ne-am turnat colegii, vecinii, prietenii si - incredibil, dar adevărat! - chiar membrii familiei! O astfel de lege este eficientă în măsura în care poate fi pusă în practică. Ea trebuie să aibă în vedere o categorie
