Tîrîs, grăpis, ce a mai rămas din Legea lui Ticu Dumitrescu se apropie de votul final si în Camera Deputatilor. Ciuntită, stirbă si mai inofensivă decît un cîine împăiat, această lege a provocat se pare multe insomnii în prima ei variantă. Recroită mai întîi în Senat, ea a fost luată la descusut si în Cameră, ca nu care cumva să-i rămînă, din greseală, vreun buzunar secret din care să pice vreo pagină neconvenabilă din operele deja alese ale Securitătii.
Eforturile de-a dreptul jenante depuse de unii dintre alesi pentru a deraia Legea lui Ticu, precum si voturile unei majorităti indistincte cu care au fost răsplătite aruncă o lumină urîtă chiar si asupra celor care s-au opus acestor manevre. Fiindcă, peste un timp, cine va sta să mai contabilizeze voturile contra sau feciorelnicele abtineri ale acestui Parlament?
Asa-zisa grijă pentru siguranta natională sau pentru linistea cetătenilor, care a metamorfozat un lucru limpede într-o tulbureală prielnică santajelor sau falsurilor va fi, cu sigurantă, peste cîtiva ani demontată piesă cu piesă si cercetată la adevărata ei semnificatie. Fiindcă iluzia că o lege votată azi e menită eternizării e contrazisă chiar de experienta vietii parlamentare din ^90 încoace. Chiar si Legea lui Ticu, care pînă la alegerile din ^96 părea o utopie e o probă că, totusi, principiul ascunderii gunoiului sub covor functionează din ce în ce mai prost în România.
La prima vedere, e greu de crezut că accesul limitat la dosarele Securitătii va duce la o rapidă cartare a fenomenului securistic autohton. Ceea ce mă face optimist e că multe dintre secretele aflate la vedere, în calitate de mistere impenetrabile, se desiră treptat în ultimii ani. Mistere bancare, mistere manageriale care păreau eternizate ies, încet, încet din învelisul lor protector creat de diversi puternici de ieri si de alaltăieri din Români
