Cei care cultivă o anumită discretie a interioritătii (în prietenie, în dragoste, în toate relatiile) ar trebui să respingă si să antipatizeze Sub podul lui Apollodor, volumul lui Gheorghe Pârja în dialog deschis cu Adam Puslojic despre Nichita Stănescu si alti poeti din lume (Editura DU Style, Buc., 1998).
La prima vedere, numai cu zîmbetul suspiciunii si cu usoara plictiseală de la mesele prea îmbelsugate, lesne glisînd în indiferentă poate fi primită această carte patetică încă din titlu. O atît de insistentă exhibare de sentimente cîtă există aici ar părea natural să îndepărteze un cititor mai rece. Iar dacă, în plus, acest cititor, lipsit de apetentele idolatre sau mitizante ce par a anima paginile în discutie, se mai si simte aflat la o oarecare distantă (temporală, spatială, dar mai ales culturală) de cele relatate de Adam Puslojic, atunci teoretic cărtii mentionate nu ar trebui să îi mai rămînă nici o sansă. Si totusi - iată formula prin care, răsturnîndu-si afirmatiile anterioare, orice recenzent încearcă să sporească puterea propriilor judecăti - rezultatul aproape că este invers. Pentru că autenticitatea suvoiului de afectiune fierbinte si a retoricii învolburate de care Adam Puslojic uzează în evocarea lui Nichita Stănescu are puterea rară de a seduce tocmai prin exces. Iar stihia a ceea ce printr-un cliseu curent numim "sufletul slav", manifestată exploziv în trăirile ei fără rest, apare aici, spre un îndoit efect de lectură, într-o dublă ipostază: în aceea a evocatorului (Adam Puslojic), cît si în cea a evocatului (Nichita Stănescu). Si în fond, acesti poeti cu destine gemene, cum ni-i prezintă profesorul Mircea Tomus în prefată, chiar au sîngele pe jumătate slav (cel dintîi prin tată, cel de-al doilea, se stie, prin mamă).
Portretul de personalitate stihinică al lui Nichita Stănescu, cu arderi violente chiar si în acte
