N-am fost niciodată un pricepător în genealogie, cu alte cuvinte, în stiinta filiatiilor sau a înrudirilor, care formează una din ramurile nepricopsite ale istoriei (desi are în vedere, mai ales, pricopsiti: familii vechi, nobiliare ori domnitoare). Nepricopseala de care vorbesc e o treabă românească si se trage, între altele, din dispretul comunistilor fată de elite. De curînd, la Editura Albatros, dl Mihai Sorin Rădulescu a publicat o carte cu titlul Genealogii, continînd cercetări personale legate de cîteva familii binecunoscute, azi ca si ieri, în toate provinciile românesti. Dincolo de interesul stiintific al unei discipline foarte folositoare istoricului, există în studiile de acest fel si un interes în sine, pe care as dori să-l semnalez, cumva împotriva opiniei celor mai seriosi dintre specialistii în materie. Acestia, modesti si realisti, nu par a pretui genealogiile decît în latură utilă, ca auxiliare ale studiului istoric. Si totusi! De la D. Cantemir încoace, trecînd prin "arborii" întocmiti de familiile domnitoare însesi, pentru lămurirea si legitimarea spitelor lor, si ajungînd la cercetătorii moderni, genealogia a inspirat mereu cele mai spectaculoase fantezii, fiind un veritabil corn al abundentei pentru imaginatia scriitorilor. Spita literatilor fascinati de genealogie începe cu Nicolae Milescu si se urmează (pe sărite) cu Gh. Asachi, Gr. Lăcusteanu, Ion Ghica, C. Sion, B.P. Hasdeu, Mateiu Caragiale, G. Călinescu si altii. Un exemplu grăitor este chiar cartea dlui Rădulescu, pe care am citit-o cu, dacă pot spune asa, un folos eventual, lăsat adică pe mîine, dar cu un amuzament intelectual cît se poate de prezent. Nu cred că-i voi supăra pe genealogisti afirmînd că intră, în disciplina lor, o parte de joc superior care o face simpatică artistilor. Si îndulceste paranoia unora dintre ei, care, desenîndu-si "arborele" (real ori inven