Spuneam în numerele trecute că bombardamentele asupra Iugoslaviei au început să împartă din nou lumea în două si că vechiul slogan Dai în partid, dai în mine tinde să devină Dai în NATO, dai în mine. În prima sa formulare am avut norocul să aud acest slogan tîrziu, spus cu ironie. În cea de-a doua, el exprimă patimile reale după NATO, care devin cu atît mai mari cu cît reprezentantii săi nu se mai sfiesc să declare că de actiunile binefăcătoare ale bombelor aruncate de ei se vor bucura si mai mult decît pînă acum civilii. Atacurile unor insurgenti care era firesc să ia în brate cauza acestei agresiuni pentru a se afirma si ei prin ceva nu m-au mirat. Dar faptul că, după ce m-am pronuntat împotriva bombardamentelor, un om pasnic, cum îl stiam pe autorul Supravietuirilor, s-a simtit dator să intervină în fortă, sub pretext că, atunci cînd iesea dumnealui de la cinema, i-ar fi spus cineva că între mine si Gabriela Adamesteanu ar exista o ură de moarte, m-a pus efectiv pe gînduri. Dacă se simtea îndrituit să-si folosească bomba cu grafit pentru a face pace între noi, ar fi fost normal să fie interesat cît de cît si de variantele noastre. Dar după ce afirmă că Urcarea muntelui si Dimineata piedută l-ar împiedica să explice ura care ar exista între mine si redactora sefă a revistei 22 prin nu stiu ce cancanuri, d-l Cosasu le spune cititorilor săi că mai întîi

ne-am fi omorît amîndouă pentru instaurarea regimului Constantinescu, iar acum eu l-as denigra ca o denigratoare ce sînt, iar Gabriela Adamesteanu ar risca apărîndu-l în continuare cu tenacitate, ca un om de partid devotat Conventiei.

Ce e drept, nici una dintre noi nu a avut dileme în privinta regimului Iliescu. Dar se poate proba, nu doar cu textele mele, ci si cu ale celor care m-au certat pentru că eu nu am optat pentru acest Cuza al vremurilor noi, că nu m-am omorît pentru victori