În versurile poetului Gabriel Chifu se reflectă - cu virilă măsură si alteori cu o tot atît de virilă nemăsură - un "rău al veacului". Un rău cu specifice manifestări, căruia i se dă, din diversele nume cu putintă, cel de dezolare si care suprimă nu doar ipostaza narcisiacă a autorului, prin ocultarea oglinzii, ci si pe cea expresivă, prin amploarea trăirii asumate, deversînd limitele verbului: "nu mă mai văd în oglindă. nu mai încap/ în oglindă. nu mai încap în cuvinte. este în mine/ o dezolare. ea nu încape în cuvinte" (La marginea lui Dumnezeu). Răul acesta, doar cu aproximatie romantică nomabil, e contaminant la modul insidios prozaic, fapt ce constituie o aluzie la dimensiunea-i lăuntric proliferantă, uriasă: "dezolarea aceasta trece de la unul la altul/ ca postasul care-si depune scrisorile în casele orăselului./ dezolarea/ îsi lasă scrisoarea în fiecare dintre noi. la început scrisoarea/ sa este lapidară/- ăsalut!ă atît are să ne spună, dar în fiecare zi ea creste/ înlăuntrul nostru" (ibidem). Astfel percepută, dezolarea produce o metamorfoză a organismului, o literaturizare a organelor debitoare stării de spirit tiranice. O substitutie, prin scris, mai bine zis o ontologică uzurpare: "sîngele inima plămînii si creierul rînd pe rînd toate se/ transformă în litere în/ propozitii ale acestei dezolări care devine un roman-fluviu/ înlăuntrul nostru./ ea este totul. numai ea este"(ibidem). De facto, ia nastere o nouă lume. Lumea fictiunii, care, absorbind realul, îl aneantizează, preluînd, ea,functiile lui morale si civile, o lume paralelă avînd feeria sa proprie, care, imitînd, pare a realiza si realizînd pare a imita. Oglindirea realului în fictiune se echilibrează prin oglindirea fictiunii în real: "si nu ne mai vedem în oglindă. si nu mai încăpem în cuvinte./ si nu mai încăpem/ în acest spatiu. care ne scuipă. se întoarce pe partea cealaltă.