Doi pictori apartinînd aceleiasi generatii, a căror viată acoperă aproape întregul secol si a căror operă traversează experiente unice prin bogătie si prin dramatism, dar al căror orizont estetic este radical diferit, si-au publicat, aproape simultan, memoriile. Unul este Ion Popescu-Negreni (n. 1907), iar celălalt Vasile Dobrian (n. 1912). Primul este un impresionist tîrziu, un poet al armoniilor subtile si al raporturilor cromatice îndelung studiate, un melancolic si un contemplativ, iar cel de-al doilea un constructivist, un vizionar al ordinii geometrice, un lucid care caută inefabilul, paradoxal, tocmai în exactitate si în rigoare. Ion Popescu- Negreni este, cu alte cuvinte, un traditionalist mereu proaspăt si permanent disponibil în fata provocărilor din lumea tangibilă, în timp ce Vasile Dobrian este un insurgent în spatiul limbajului, un spirit avangardist, o constiintă care pîndeste armoniile inalterabile de dincolo de lumea fenomenală. Asadar, cei doi artisti, chiar dacă au străbătut acelasi timp, au înfruntat în mod distinct istoria si sînt radical diferiti atît ca experientă imediată cît si ca experientă interioară: Ion Popescu-Negreni a fost prizonier în Rusia si a cunoscut infernul siberian, Vasile Dobrian a experimentat incoerenta istoriei (si toate fracturile derivate) în cercurile avangardiste, în apropierea acelor spirite protestatare care încercau, vehement, remodelarea realului.

Acestor mari deosebiri, care privesc atît viata cît si întelegerea si expresia artistică, li se mai poate adăuga încă una: relatia cu scrisul, cu textul, cu lumea virtuală a cuvintelor; cu textul literar în genere si cu textul ca experientă proprie. Ion Popescu-Negreni rămîne si aici un realist, un narator spontan, neelaborat, care amestecă informatia banală cu judecata morală si observatia neutră cu notatia autoreflexivă si cu tonul imnic, uneor