Fiule, ia aminte: scrierea cărtilor

n-are sfârsită.

(Eclesiastul 12, 12)

Despre Sfântul Bonaventura, gânditorul si misticul franciscan, Doctor seraphieus, se spune că ar fi primit darul cu totul particular de a-si putea continua, chiar si după moarte, scrierea Memoriilor. Am mediat adesea asupra acestei stranii legende pioase. Atunci când o povesteste Chateaubriand, în prefata la propriile sale Memorii de dincolo de mormânt, te întrebi dacă sfântului i s-a acordat din ceruri acea gratie pentru ca acolo chiar, in coelo, să-si desăvârsească scrierea, sau dacă nu si-a redobândit viata de dincoace, doar pentru a ne împărtăsi ceea ce mai avea de împărtăsit. Dar oricum ne-am închipui desfăsurarea tainicului miracol, însăsi închipuirea lui iscă în noi întrebări nedumerite: oare a-ti scrie viata să fie uneori un act atât de însemnat încât cerul însusi să se deschidă si să-ti mai acorde o viată prea umană pentru ca să-l poti săvârsi? A-ti scrie viata să fie, oare, pentru unii, chiar mai important decât a ti-o trăi? Să fie posibilă (de vreme ce e imaginabilă) învierea prin cuvânt si pentru cuvânt?

Iesirea din puscărie, după ani de recluziune, nu însemna desigur, pentru noi cei care i-am trăit, o adevărată resurectie. Doar a fost viată si acolo în închisoare, si cât de intens trăită! Totusi, era în eliberarea din temnită si domiciliu obligatoriu ceva echivalent cu darul unei vieti noi. Văzusem stingându-se între ziduri, pierind atâtia, încât iesind, în tarcul mai larg ce se deschidea în fata noastră, nu puteam ocoli cu totul gândul de a fi un privilegiat. Iar privilegiul era însăsi supravietuirea.

În primăvara si vara lui 1964, eram destul de multi asemenea "supravietuitori". Printre toti acestia, mă simteam pătruns de o recunostintă oarecum tainică, doar a mea, pe lângă cea comună, aceea împărtăsită cu altii pentru fap