Intru pentru prima oară în staţia de metrou (a) Gorjului, mai mult ca să mă feresc de ploaie şi observ că se renovează. Simultan, mă împac cu gîndul că voi aştepta metroul stînd în picioare, căci nu văd nici un scaun, deşi nu mă îndoiesc că se va avea grijă şi de acest aspect.

În vagon, vis-a-vis de mine, se aşează (sau poate era dinaintea mea în metrou, cine ştie?) un "teenager", străin vizibil de acest concept, la vreo şaisprezece ani, oarecum minoritar, etniceşte vorbind. Peisaj şi amintire, nimic nou... La un moment dat, însă, adolescentul, probabil nu la fel de străin şi de acest termen, scoate dintr-un rucsac de pînză un caiet dictando, abia început, de 48 de file, îmbrăcat într-o copertă albastră şi etichetat. De acum înainte, cel puţin pînă la Piaţa Unirii, uit de creolul meu vecin de vagon.

Oarecum proustian, oarecum prosteşte, îmi amintesc că am "purtat" şi eu, odată, caiete încă îmbrăcate în coperţi (de regulă albastre) şi etichetate. Şi îmi revine în memorie plăcerea fiecărui început de an şcolar coroborată cu (sau generată de?) conştiinciozitatea costumării fiecărui caiet (nu numai elevii se uniformizau!), nefiind uitat, pe lîngă cel de "curat", nici maculatorul, care avea să rămînă însă ulterior în umbră. Etichetele, îmi amintesc, erau înflorate pe margini şi întotdeauna prea mari, trebuind îndoite pentru a încăpea în spaţiul lor special proiectat. Cu scrisul meu mare, de începător (dar nu şi de neştiutor!), pe care unii, din inerţie sau, poate, din orgoliul trecutului glorios, încă îl mai păstrează, acopeream întreaga etichetă fără să-mi sfîrşesc numele, de altfel destul de rezonabil ca întindere literală.

De asemenea, reţin cum, dintr-un exces de zel, îmi liniam aproape toate caietele cu o riglă din lemn, de care eram mîndru şi care a devenit, prin nu ştiu ce circumstanţe care nu mai pot atenua nimic, Sfînt Nicolae. @N_