Întotdeauna am spus că arta, în buna traditie a tuturor meseriilor, presupune concurentă. Dar pentru că arta nu este o meserie oarecare, adică reprezintă un fel de summum al meseriilor si concurenta pe care o pun în discutie, deoarece se raportează la această esentă (summum) este altceva, mai degrabă război, luptă pe viată si pe moarte, pentru ocuparea unui loc, cît de mic, în panteonul valorilor invocate. Si nu orice luptă, deoarece nu se luptă cei care "fac" arta, între ei, aceasta ar fi o luptă si primitivă si primară. Este vorba de un fel de luptă, simplă, a fiecăruia cu sine (cu Dumnezeu, cu legile, de ordin divin, moral, scriptura!).

În debutul ei, îndepărtat, lupta pare a fi fost de cele mai multe ori confuză, viscerală, lîncedă. Treptat, lupta se transformă într-un adevărat război cu imperfectiunea lumii. Căutarea se radicalizează si devine luptă barbară. Si acum, să trec direct la subiect. Poetesele bune, ca si prozatoarele bune sunt rarissime. Cele care există, întîmpină (au întîmpinat) obstacole pe care feminitatea nu a fost pregătită să le facă "fată" (căci spate, nici atît). Mă refer la un fel de obstacole si subterane dar si meta-fizice. Revolta acestor personaje feminine a fost întotdeauna monstruoasă. Dar si tinută în frîu. Imaginati-vă un monstru tinut în frîu. Se pare că, acum, frîul a slăbit. Poetesele si prozatoarele s-au plictisit, încă înainte de a se apuca de scris, să mai fie "controlate", "monitorizate", la modul religios, desigur. Religia scrisului nu este castratoare, scrisul trebuie să fie, precum orice artă, un fel de a fi în lume, totul, impenetrabil. A fi-ul este la fel de denepătruns ca si nebunia. Astfel si aceste urmase ale Evei, pot să construiască, precum bărbatii, ceva durabil si la fel de tainic ca si cetătile masculinizate, blindate, perfect organizate.

Poetesele, ca si poetii, sunt perso