Decenii la rînd, scriitorii români au trăit cu dorinta secretă sau cu ideea fixă că vor fi tradusi peste hotare, publicati în reviste si edituri străine, descoperiti de mediile internationale si cititi în limbi de mare circulatie. Unii dintre ei stiau că nu vor schimba în viata lor o vorbă cu vreun intelectual occidental, altii se agătau cu disperare de orice ocazie inventată pe linie de partid, cîtiva si-au vîndut sufletul sau si-au construit biografii imaginare pentru a călători sub supraveghere, multi s-au considerat consacrati cînd si-au putut vedea numele în vreo obscură publicatie sau în vreun dictionar de literatură română de uz propagandistic. Frustrările si iluziile scriitoricesti legate de traduceri si deplasări în străinătate s-au perpetuat, adîncindu-se haotic în primii ani după căderea dictaturii pentru ca apoi să se transforme în moderne focare de dusmănie în sînul breslei.

Traseul postrevolutionar al relatiilor dintre autor si lumea largă, mediat viclean sau scăpat de sub controlul Uniunii în favoarea unor institutii alternative sau al initiativelor personale, merită poate studiat în paralel cu fenomenul literar al tranzitiei. Ipocriziile critice si ierarhiile pe criterii de gască încă functionează, scriitorul român se bucură greu de libertatea lui de miscare si gestiunea lucidă a propriei vocatii nu prea-i stă în puteri. Complexele de inferioritate duc si în zona literară spre obisnuite complexe de superioritate. De unde era gata să creadă că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior indiferent cine, unde si de ce-l traducea în vremuri comuniste, indiferent cu ce prilej si în compania căror anonimi era invitat la manifestări internationale, românul a devenit cîrcotas, pretentios si selectiv. Suferă dacă altii sînt prezenti în antologii, la simpozioane, sau la tîrguri de carte, dar mormăie si pufneste nemultumit cînd lui însu