Cu bontul creion prin Bucuresti, în răstimpul îngăduit de nebunia, frumoasa nebunie a pregătirii versnisajului meu de la galeria "Orizont". Pentru că a desanda, oleacă, din molcomul Iasi în tehuiul Bucuresti înseamnă, mai întîi, a vedea, a tot vedea si, dacă se poate, a nota.

Ajungînd, seara, cu un rapid (rapid! nu personal) din care s-a furat tot, numai rotile nu, ajungînd si lăsîndu-mi geanta în cămăruta de la Uniunea noastră (a artistilor plastici), mă trezesc în Piata Palatului Regal, refăcută impecabil, arătînd ca-n ceasul ei dintîi. Fascinantă însă acum, în baia ei de lumină de vecernie. Marile clădiri: Palatul, Biblioteca, Hiltonul, Ateneul, proaspăt renovate (după diversiunea pirotehnică din decembrie ^89), te asază brusc într-o frumoasă Românie antebelică, edificiile luminate numind chiar pilonii acelei Românii. Pe care multi (si buni) nu o cunosc, pe care putini (si ticălosi) nu o recunosc, fiind, acestia, beneficiarii ilegitimi ai republicii sovietice, impusă după război. Românie care, prin acest oras magnific, se si certifica de altfel. Ce reconfortante sînt, continuă să fie deambulările, cu osebire seara, pe marile bulevarde, marcate de somptuoasele clădiri temeinic zidite, constrîngînd retina să le retină. Ce încîntare toate aceste case, cu aerul lor înstărit, în care s-a plămădit, pînă la instaurarea comunismului, societatea liberală a tuturor posibilitătilor! Clipe reconfortante pe arterele neatinse, minune! de proiectantii plombelor hidoase, burdusite cu clientela regimului, pleava oraselor si cu tăranii adusi în nesăbuita industrie socialistă.

În lumina soarelui, între două grindine răpăitoare, schimbarea gărzii la Palat (Palatul cui?). O urmăresc, nu fără amuzament, stiind cum se developă cea de la palatul Buckingham. E o mică parodie balcanică, departe de procesiunea veche, în care schimbarea gărzii avea motivatie